Consilierea și terapia sistemică

”Fiecare generație moștenește de la toate cele dinainte (în particular copiii de la părintii lor și de la înaintașii cei mai apropiați) caracteristici ale minții, inimii, voinței, particularități ale corpului, probleme rezolvate și nerezolvate. Dacă părintii au rezolvat în ei înșiși o anumită problemă, ei le transmit copiilor o omenitate mai șlefuită, eliberată de acea ”problemă blestemată”, ca să folosim expresia lui Dostoievski. Dacă ei nu vor fi în stare să o rezolve, generația următoare se va lovi de ea mai devreme sau mai târziu. Și eu am întâlnit oameni care-mi spuneau: ”Am cutare sau cutare ispită, apare în mine cutare sau cutare problemă. De unde și până unde?” Și, ”săpând” în trecutul lor, reușeam să găsesc de câteva ori la strămoșii și la părinții lui aceeași problemă nerezolvată. Problema apărea în fața acelui om, care o rezolva tocmai fiindcă știa că e un lucru moștenit și că rezolvând-o o rezolva pentru bunica sa, pentru bunicul său, pentru străbunicul său și pentru părinții săi”
Mitropolitul Antonie al Surojului

Consilierea/ terapia sistemică își are rădăcinile în terapia de familie, dar în timp s-a dezvoltat ca metodă mult mai amplă de lucru și cu alte sisteme. În terapia sistemică omul este privit ca parte a sistemului social și a relațiilor în cadrul căruia trăiește (familie, cuplu, societate), iar nu ca persoană izolată. Atenția este concentrată pe modelele, regulile, rolurile și valorile din cadrul sistemelor în care este implicată persoana.
Problemele și simptomele sunt înțelese ca rezultat al unor modele relaționale disfuncționale. Clientul este susținut în demersul recunoașterii, înțelegerii și schimbării acestor modele negative și în procesul de câștigare a autonomiei și a capacității de autodeterminare. Se lucrează orientat pe soluții și pe resurse. Problemele sau simptomele sunt considerate a avea un sens sau un scop, chiar dacă sunt trăite ca foarte deranjante sau chiar complet disfuncționale. În abordarea sistemică aceste simptome sunt văzute ca o încercare de soluționare din partea clientului și se lucrează la descoperirea funcțiunii lor în viața de zi cu zi și în relații. Atitudinea terapeutului în terapia sistemică este neutră și echidistantă față de toți participanții la consiliere/ terapie.

Alegerea mea de a lucra sistemic a pornit de la observațiile pe care le-am făcut de-a lungul vieții profesionale și personale, în care problemele, conflictele, dificultățile întâmpinate de persoane (clienți, prieteni, familie) se datorau întotdeauna unor relații deficitare ale întregului ansamblu format de persoană și lumea mai mult sau mai puțin apropiată din jur, în baza unei istorii familiale și sociale mai adânci.
Spre deosebire de terapia cognitiv-comportamentală, care pune accent pe aspecte cognitive și pragmatice, și de psihoterapia analitică, în care se merge foarte mult în trecut, terapia sistemică m-a convins prin faptul că se concentrează mai mult pe resurse personale și sociale, ține cont de contexte sociale complexe, de subiectivitatea poveștilor pe care ni le construim noi înșine sau care ne sunt spuse la nivel macrosocial, de faptul că aduce trăire, dinamism și flexibilitate în relația terapeutică. Astfel, poate aduce schimbări mari și experiențe revelatoare într-un timp relativ scurt.